Legislația românească în privința relației angajat-angajator
Autor: Dana Puscoci
Pe piața muncii întâlnim deseori conflicte între angajați și angajatori, generate în principal de faptul că angajații nu-și cunosc pe deplin drepturile și obligațiile ce le revin. Și, de cele mai multe ori, cei nedreptățiți acceptă situația ca atare, necunoscând clar care sunt prevederile legii în acea situație sau considerând că nu au nici o șansă de rezolvare. Drepturile angajaților sunt prevăzute în Codul Muncii, art. 6 - 7 și art. 35, 37 38. Astfel:
1. Orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiții de muncă adecvate activității desfășurate, de protecție socială, de securitate și sănătate în muncă, precum și de respectarea demnității și a conștiinței sale, fără nici o discriminare.
2. Tuturor salariaților care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la negocieri colective, dreptul la protecția datelor cu caracter personal, precum și dreptul la protecție împotriva concedierilor nelegale.
3. Salariații și angajatorii se pot asocia liber pentru apărarea drepturilor și promovarea intereselor lor profesionale, economice și sociale.
4. Orice salariat are dreptul de a cumula mai multe funcții, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea. Fac excepție de la aceste prevederi situațiile în care prin lege sunt prevăzute incompatibilități pentru cumulul unor funcții. Salariații care cumulează mai multe funcții sunt obligați să declare fiecărui angajator locul unde exercită funcția pe care o consideră de bază.
5. Drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă.
6. Salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi poate fi considerată nulă. Potrivit art. 37, în afară de drepturile și obligațiile prevăzute în Codul Muncii, în contractele individuale sau colective de muncă se pot stabili orice alte drepturi sau obligații, în conformitate atât cu politica și interesele instituției angajatoare cât și cu interesele angajatului. Condiția esențială pentru ca toate aceste drepturi și obligații să fie valabile este concordanța cu cele din Codul Muncii.
De asemenea, art.38 stipulează că, în cazul în care un angajat este determinat de către angajatorul său să renunțe la anumite drepturi ale sale, respectiva renunțare este nulă. Într-o astfel de situație, pentru ca drepturile sale să fie recunoscute, este necesar ca angajatul să se adreseze instanței.
Conform art. 39, salariatul are, în principal, următoarele drepturi:
1. dreptul la salarizare pentru munca depusă;
2. dreptul la repaus zilnic și săptămânal;
3. dreptul la concediu de odihnă anual;
4. dreptul la egalitate de șanse și de tratament;
5. dreptul la demnitate în muncă;
6. dreptul la securitate și sănătate în muncă; 7. dreptul la acces la formarea profesională;
8. dreptul la informare și consultare;
9. dreptul de a lua parte la determinarea și ameliorarea condițiilor de muncă și a mediului de muncă;
10. dreptul la protecție în caz de concediere;
11. dreptul la negociere colectivă;
12. dreptul de a participa la acțiuni colective;
13. dreptul de a constitui sau de a adera la un sindicat.
Obligațiile angajaților sunt:
1. obligația de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a îndeplini atribuțiile ce îi revin conform fișei postului;
2. obligația de a respecta disciplina muncii; 3. obligația de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern, în contractul colectiv de muncă aplicabil, precum și în contractul individual de muncă;
4. obligația de fidelitate față de angajator în executarea atribuțiilor de serviciu;
5. obligația de a respecta măsurile de securitate și sănătate a muncii în unitate;
6. obligația de a respecta secretul de serviciu.
Referitor la cursurile de perfecționare, art. 195 menționează că salariații care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile în condițiile art. 194 alin.(2) lit.b) și alin.(3) nu pot avea inițiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puțin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională. Art. 194 prevede: alin.(2) lit. b): dacă participarea presupune scoaterea din activitate a salariatului pentru o perioadă mai mare de 25% din durata zilnică a timpului normal de lucru, acesta va beneficia de salariul de bază și, după caz, de sporul de vechime și alin. (3): dacă participarea la cursurile sau la stagiul de formare profesională presupune scoaterea integrală din activitate contractul individual de muncă al salariatului respectiv se suspendă, acesta beneficiind de o indemnizație plătită de angajator, prevăzută în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual de muncă, după caz.
Codul Muncii prevede și obligația ca angajații să suporte prejudiciile aduse firmei angajatoare. Astfel, salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor. Salariații nu răspund în schimb de pagubele provocate de forța majoră, de alte cauze neprevăzute și care nu puteau fi înlăturate și nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.
Drepturile și obligațiile angajatorilor:
Acestea sunt prevăzute în art. 40, art. 171, art. 190 și art. 269 din Codul Muncii. Angajatorul are, în principal, următoarele drepturi:
1. să stabilească organizarea și funcționarea unității;
2. să stabilească atribuțiile corespunzătoare pentru fiecare salariat, în condițiile legii;
3. să dea dispoziții cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalității lor;
4. să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu;
5. să constate săvârșirea abaterilor disciplinare și să aplice sancțiunile corespunzătoare, potrivit legii, contractului colectiv de muncă aplicabil și regulamentului intern.
Obligațiile angajatorului sunt:
1. să informeze salariații asupra condițiilor de muncă și asupra elementelor care privesc desfășurarea relațiilor de muncă;
2. să asigure permanent condițiile tehnice și organizatorice avute în vedere la elaborarea normelor de muncă și condiții corespunzătoare de muncă;
3. să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă;
4. să comunice periodic salariaților situația economică și financiară a unității;
5. să se consulte cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților în privința deciziilor susceptibile să afecteze substanțial drepturile și interesele acestora;
6. să plătească toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și să rețină și să vireze contribuțiile și impozitele datorate de salariați, în condițiile legii;
7. să înființeze registrul general de evidență a salariaților și să opereze înregistrările prevăzute de lege;
8. să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului;
9. să asigure confidențialitatea datelor cu caracter personal ale salariaților;
10. să ia toate măsurile necesare pentru protejarea vieții și sănătății salariaților;
11. să asigure securitatea și sănătatea salariaților în toate aspectele legate de muncă;
12. să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
De asemenea, Codul Muncii prevede la art. 34, (5): La solicitarea salariatului angajatorul este obligat să elibereze un document care să ateste activitatea desfășurată de acesta, vechimea în muncă, meserie și specialitate.
Sursa:
Data postării: 17.10.2005
Vizualizări: 27.448
Înapoi la articole
|